joi, 21 octombrie 2010

Iliada lui Homer

Iliada lui Homer. Fără alte detalii...


                        După o scurtă şi foarte impresionantă invocare a muzelor pentru a-l ajuta să scrie cât mai bine şi mai inteligibil această lungă povestioară, Homer trece direct la acţiune. Troienii se luptau cu grecii. În acest context apare preotul Chryses, un preot de-al lui Appolo. Fiica lui Chryses, care mai mult ca sigur era foarte frumoasă, a fost răpită de nu aşa de frumosul Agamemnon, regele grecilor. Deşi armata sa îl sfătuieşte să dea fata înapoi, iar Chryses îi oferă averea sa în schimb, Agamemnon, ca orice rege care face ce vrea, zice nu. La faza asta, tatăl lui Chrseis face ce e normal să facă orice preot jignit de un rege încăpăţânat : îi spune toată povestea lui Apollo, iar Apollo, fiind un zeu în general de treabă, trimite nişte ciumă asupra armatei greceşti. După 9 zile de ciumă, Achille, conducătorul contingentului de mirmidoni ( aşa îşi numea el prietenii musculoşi care erau toţi nişte super soldaţi) îşi zice că ar trebui să încerce el să rezolve problema şi îl tot pisează pe Agamemnon până ce acesta o returnează pe Chryseis. Însă Agamemnon, ca un adevărat bărbat ce se considera, nu putea să stea fără o femeie frumoasă lângă el aşa că se decide că, din moment ce nu o mai avea pe fiica preotului, era bună şi iubita lui Achille, adică Briseis. Dar nu poţi lua pur şi simplu femeia lui Achille. Când acesta vede ce s-a întâmplat refuză să mai lupte pentru Agamemnon. Ca o paranteză, Odiseu ia o corabie în tot acest timp, pentru a o duce pe Chryseis acasă, moment în care Apollo opreşte ciuma şi aşa începe Odisea, dar asta în episodul următor. 
            Acum, Agamemnon o ascunde undeva pe Briseis, iar Achille se duce ca orice bărbat...la maică-sa, la Thetis, pe care o roagă să îi spună lui Zeus ce s-a întâmplat şi să îl roage să îi aducă pe greci aproape de dezastru în lupta lor cu troienii pentru ca Agamemnon să realizeze câtă nevoie are de el. Zeus, oricum neavând altceva de făcut, e de acord şi îi trimite un vis regelui grecilor. De dimineaţă Agamemnon se trezeşte bine dispus şi se crede în stare de orice, cum ar fi să îi atace pe troieni, ceea ce şi face. Ni-l putem imagina pe Priam, regele troienilor, ce surprins a fost când a văzut ditamai armata de greci la el pe câmpie şi cât de tare s-a enervat, căci văzând faza asta, şi-a chemat şi el armata şi s-a dus pe câmpie. Însă, înainte să înceapă bătaia, Paris, fiul cel mic al lui Priam, se oferă vitejeşte, la sfatul fratelui său mai mare, Hector, să se lupte cu Menelaus, regele Spartei, fratele lui Agamemnon. 
                Acum ar fi important de zis de ce Paris avea ceva de împărţit cu Menelaus şi de ce a început tot războiul de fapt. Râzboiul troian e printre cele mai stupide din istorie, cauza lui fiind o femeie, miss Grecia antică, Elena, nevasta lui Menelaus. Totul a început la un party de-al lui Zeus când nu a invitat-o pe zeiţa Eris, care de obicei e cunoscută ca zeiţa scandalului. De ciudă, Eris aruncă în timpul banchetului pe masă un măr pe care scria „ celei mai frumoase”. Desigur a început gâlceava între Hera, Atena şi Afrodita. Zeus a zis atunci ceva foarte inteligent : puneţi-l pe Paris să aleagă. Cele trei s-au dus atunci la el şi au început să îl mituiască : Hera i-a oferit toată Europa şi Asia, Atena i-a oferit înţelepciune şi iscusinţă în luptă, iar Afrodita....s-a dezbrăcat în faţa lui şi i-a zis că îi dă cea mai frumoasă femeie din Grecia. Cum să vrei teritorii şi înţelepciune când poţi avea pe nevasta lui Menelaus? Şi de aici totul e istorie.
                Revenind la scena cu lupta. Paris, care a refuzat-o pe Atena şi oferta ei, a pierdut lupta. Noroc că Afrodita nu a uitat de el şi l-a salvat de mânia soţului Elenei. Hera, supărată de toată povestea asta, îl bate la cap pe Zeus să întervină cumva. Zeus atunci face în aşa fel încât Menalaus să fie rănit de o săgeată. Agamemnon , supărat, îşi cheamă grecii şi încep lupta. În toiul bătăii, Diomedes, regele din Argus, îl înfrânge pe Aeneas, pe care Afrodita încearcă să îl salveze, însă zeiţa este rănită de Diomedes. Apollo se ia de el, că de, nu poţi pur şi simplu să o răneşti pe zeiţa lui preferată. Se lasă noaptea şi se decide o zi de pace a doua zi, pentru a arde grămada de morţi şi pentru a ridica ziduri de apărare.
              Agamemnon vede că situaţia nu e tocmai roz, aşa că trimite după Achille, oferindu-i avere şi pe Briseis. Achille îl refuză. A doua zi după încă o luptă, Achille îl trimite pe bunul său prieten Patrocle să vadă cum stă treaba. Troienii iau cu asalt zidul grecesc. Chiar Hector conduce lupta, însă când Zeus trăgea un pui de somn şi nu era atent, Poseidon îi ajută pe greci, la cererea Herei. Când Zeus se trezeşte se supără pe Poseidon şi îl trimite pe Apollo să îi susţină pe troieni. Patrocle nu mai suportă să vadă atâta bătaie şi îl roagă pe Achille să îl lase să intervină. El îi dă armura sa şi îi spune să lupte numai să nu îi ia gloria de a-l înfrânge pe Hector. Patrocle însă, îl provoacă pe Hector, iar Hector îl ucide, furându-i şi armura. Achille, nervos la culme, intervine în luptă. Recuperează trupul lui Patrocle, dar nu şi armura. Maică-sa, Thetis, îl roagă pe Hephaistos, zeul, să îi facă alta. Agamemnon îi dă lui Achille ce i-a promis, inclusiv pe Briseis, dar lui Achille nu îi mai păsa. Înainte de lupta finală, calul său, Xanthos îi spune că va muri. Dar cine să asculte de un cal vorbitor?  Zeii intervin în luptă din nou, unii de o parte, alţii de cealaltă. Apollo îl păcăleşte pe Achille şi le dă timp troienilor să se închidă în cetate....toţi înafară de Hector. Achille îl prinde şi îl ucide, apoi trece la necinstirea cadavrului. Fantoma lui Patrocle apare şi îl roagă pe prietenul său să îl îngroape. Achille ţine o zi de înmormântare. Zeus supărat de batjocura adusă trupului lui Hector, îl trimite pe Hermes să îl ajute pe Priam să recupereze trupul fiului său viteaz. Achille e mişcat de durerea regelui Troiei şi amândoi plâng pierderile suferite în râzboi. Priam, după ce ia masa cu Achille, se întoarce în Troia şi îşi înmormântează fiul. După asta lupta începe iar. 
                Achille avea un singur punct slab, călcâiul. Îndrumat de Apollo, Paris, pentru a-şi spăla ruşinea de a fi un fricos şi un uşuratic în toată Iliada, trage cu arcul şi reuşeşte să nimerească fix călcâiul lui Achille, ucigându-l. Cu greu este recuperat trupul eroului, care este ars, iar cenuşa este îngropată lângă cea a lui Patrocle. Mai târziu, Paris este şi el rănit de o săgeată. Elena o roagă pe fosta iubită a lui Paris, vrăjitoarea Enone să îl ajute, dar ea refuză. Paris moare mai târziu în braţele Elenei. Atunci, fratele rămas în viaţă a lui Paris, Deifob, o ia de nevastă pe Elena, ceea ce spune multe despre cea mai frumoasă femeie din lume. Însă, Menelaus îl ucide, îşi ia nevasta acasă şi pune capăt războiul ce a durat zece ani.

=^o^= ~  până data viitoare să nu îl uităm pe Brad Pitt! 

duminică, 3 octombrie 2010

Ţiganiada

Scrisă la 1800 de Ioan Budai Deleanu, Ţiganiada este prima epopee românească, scrisă cu umor, având ca teme căutarea fericirii, libertăţii, având motive preluate din folclor şi mitologie. Singura problemă : e lungă şi , ca orice epopee, în versuri.

Ce trebuie ştiut:

Urgia, fiica Satanei se supără văzând că Vlad-vodă vrea să le dea o ţară ţiganilor dacă aceştia îi vor îndeplini poruncile. Satana se preface în corb şi merge să tragă cu urechea la sfatul ţiganilor care, în loc să se sfătuiască, se contrazic şi nu cad de acord chiar dacă au vorbit “din prânz până-n cină”. A doua zi îi vizitează Vodă cerând să i se prezinte cei înarmaţi, iar ţiganii încep să defileze în cete : ceata lui Goleman, cu steag de „ piele de mânză codalba”, ceata argintariilor lui Parpangel, apoi ceata lui Bălăban, ceata căldărarilor, urmează ceata lui Drăghici, a fierariilor, apoi lingurarii în frunte cu Neagu, ceata aurarilor, conduşi de Tandaler, iar la urmă lăieţii şi goleţii. Vodă le promite că satul Spăteni dintre Inimoasa si Bărbăteşti va fi ţara lor dacă îi îndeplinesc poruncile.
 Ţiganii pornesc cu toţii la drum însă înaintează greu căci se ceartă tot timpul.( asta nu ne miră cu nimic ) În toiul ciondănelii lor apare Zagen care anunţă răpirea Romicăi, cea mai frumoasă fată din şatră, ( ne putem imgina uşor o brunetă colorată şi acoperită în aur ) logodnica lui Parpangel. Ţiganii ajung la un codru fermecat de Satana , unde au găsit mâncare, fecioare, deci “toate dulceţurile vieţii”. Numai Parpangel pleacă în căutarea Romicăi şi ajunge mort de foame la un palat in mijlocul codrului unde se oferă ca lăutar în schimbul a ceva de îmbucat. Cântă două cântece apoi o fată îl roagă să cânte un cântec de jale. Perpangel începe povestea lui Arghin ce o caută pe Ileana Cosânzeana, ( trebuia să apară şi ea în poveste nu? ) dar nu o duce până la capăt căci vede că fata pleacă şi el se duce după ea. Între timp ţiganii se ceartă asupra motivelor lui Vodă de a-i chema la arme. Sfinţii vǎzând ce fac turcii în Muntenia se hotǎrăsc sǎ coboare din ceruri şi sǎ-l ajute pe Vlad Ţepeş. Astfel Sfântul Spiridon ia iapa lui Varlaam şi cǎlǎtoreşte nevǎzut printre oameni, salvându-i de la pǎcat.
Ţiganii se ceartă acum pentru că unii vor să plece iar alţii să rămână să o caute şi ei pe Romica. Parpangel, trist cǎ nu a gǎsit-o pe Romica adoarme cu gândul la ea, dar Satana  face în aşa fel încât ţiganul se trezeşte cu Romica în braţe iar cei doi sunt pe cale de a comite un pǎcat,( oare care? ) când Sfântul Spiridon care i-a vǎzut face ca totul sǎ disparǎ, rǎmânǎnd doar o baltǎ mare. Parpangel o pierde iar pe Romica şi  trist începe sǎ cânte.( presupunem că nu oooofff viaţa mea ) 
După un timp ţiganul se întâlneşte cu Argineanul, spaima turcilor şi cei doi beau fără să ştie dintr-un izvor fermecat ce îl face pe Argineanu fricos şi pe Parpangel viteaz. Luând calul Argineanului, ţiganul pleacă mai departe şi în cele din urmă o găseşte pe Romica ce a fost transformată în tufiş.( wtf??? ) Parpangel vrea să se omoare însă nu poate căci mama sa, Brânduşa, l-a vrăjit când era mic să nu poată fi rănit de arme. Între timp Vodă vrea să îi pună la încercare pe ţigani şi îşi deghizează oastea de munteni în turci. Ţiganii se sperie şi se predau imediat.
 Vodǎ nu apucǎ sǎ îi pedepseascǎ pe ţigani cǎci vine un cǎlǎreţ care îi spune cǎ turcii se odihnesc lângǎ o mânǎstire şi plecǎ impreunǎ cu toată oastea sa. Apoi apare Omar Paşa cu armata sa, dar Tandalar le spune cǎ trebuie sǎ fie tot muntenii care vor să îi sperie iar. În acest timp în iad, Satana îşi cheamă ajutoarele să se sfătuiască asupra felului în care s-ar putea răzbuna pe ţigani şi pe Vodă. În tabăra ţiganilor se dă alarma că vin turcii şi toţi se pregătesc de luptă. Turcii îl prind pe Argineanu, crezând că e Vodă. Acesta, revenindu-şi după ce a băut apa fermecată, scapă din tabăra turcească. Vlad Vodă se hotărăşte să pornească ofensiva împotriva turcilor în timpul nopţii, atacându-i din două părţi. La luptă participă şi sfinţii din ceruri. Satana vine şi îl ajută pe Mahomed să fugă. Văzând asta arhanghelul Mihail îl plesneşte pe Satana şi îl aruncă în fundul iadului. ( :)) )Ţiganii care s-au ascuns în pădure, se luptă pe întuneric cu o cireadă de vite crezând că sunt turci ( :| ) până ce, de dimineaţă ies la câmpie şi dau de tabăra părăsită a turcilor plină de mâncare. Aici se încheie povestea ţiganilor. ( dap, chiar aşa )
 După asta urmează întâmplarea Satanei, care, trezindu-se după palma dată de Sf. Mihail, se transformă în fată şi ajunge la o mânăstire unde îi ispiteşte pe toţi călugării, aceştia luându-se la bătaie din cauza ei/lui, până apare Sf. Spiridon şi îl face să dispară făcându-şi semnul crucii. Între timp sultanul se ascunde în codru şi are un vis cumplit, însă când se trezeşte unul din ostaşii săi îl anunţă că vin întăriri. Sultanul le trimite boierilor o scrisoare zicându-le că vrea pace şi că îi va scuti de moarte pe boieri dacă îl vor ajuta să îl pună pe tron pe fratele lui Vlad-vodă.
Între timp ţiganii vor să sărbătorească nunta lui Parpangel cu Romica. Parpangel povesteşte cum a călătorit în tinereţe şi în iad şi în rai. Ţiganii, odată ajunşi la Spăteni, doresc să pună bazele unui stat, şi încep astfel o interminabilă discuţie despre sistemul ideal de guvernare, încheiată cu o încăierare generală.. Vlad-vodă  în cele din urmă pleacă în exil. Toată epopeea încheindu-se cu vorbele ţiganului Romandor : «Du-ne – strigînd – măcar în ce parte, /Ori la slobozie, sau la moarte ! ». 
 Destul pentru moment. Intre timp ganditi-va la asta: 
Arama vechea, tabla vechea... 

M margineanu - Un tigan venea saracu


=^o^= meow meow!

Epopeea lui Ghilgameş

Este cea mai veche scriere literară a umanităţii şi aparţine Mesopotamiei. Da, întregii Mesopotamii din moment ce autorul nu este cunoscut. Textul a fost păstrat parţial pe nişte tăbliţe, 12 mai exact. Poemul epic ( epopee se numeşte asta ) vorbeşte despre prietenie, moarte şi destinul tragic al omului. Destul         de inteligente temele având în vedere că a fost scris în mileniul III. Da, înainte de Hristos.
Ce trebuie ştiut:
Ghilgameş era rege în Uruk şi nu era un rege prea cumsecade, în sensul că, deşi era puternic, curajos şi semi-zeu după cum era moda la regi pe atunci, îşi asuprea poporul şi necinstea fetele. De necaz, locuitorii Urukului se roagă zeilor să trimită pe cineva să îi scape de Ghilgameş. Zeii, cumsecade, îl trimit pe Enkidu, un sălbatic ce se întelegea bine cu animalele şi nu prea ştia ce e cu el, până când Shamhat, o fată care se plimba prin pădure dă peste el şi îl învaţă să fie om. Când îl aduce în Uruk şi îi spune de Ghilgameş şi de ce făcea el, Enkidu e revoltat şi se duce să îl provoace la luptă pe puternicul rege. Când au constatat cei doi că sunt egali în forţe devin prieteni la cataramă şi ca orice duet semi-divin din acele timpuri pornesc în aventuri să devină faimoşi. Se luptă ei ce se luptă, învingând mereu, iar câmd toate mergeau strună apare zeiţa Iştar care inevitabil se îndrăgosteşte de Ghilgameş. Ghilgameş, neavând timp de dulcegării o refuză brutal. Proastă idee, mai ales că ea era zeiţă, nu orice femeie obişnuită. Ca răzbunare ea trimite o creatură ce îl ucide pe Enkidu. Din acea clipă Ghilgameş pleacă singur în lume, foarte deprimat şi suferind din cauza morţii unicului său prieten. Însă cum stătea Ghilgameş necăjit aşa, îi vine o idee : să plece în căutarea nemuririi, despre care aflase că fusese acordată de zei unui singur om, înţeleptului Uta-napiştim ( da, aşa îl cheamă), supravieţuitorul Marelui Potop, cu care divinităţile pedepsiseră omenirea.( dacă vă sună cunoscut să nu credeţi că e ciudat, de aici a pornit tot basmul cu bărcuţa lui Noe). Se duce astfel Ghilgameş în Iad, fiind că era foarte uşor pe atunci să faci asta şi mai din milă, mai din plictiseală, înţeleptul îi dă floarea nemuririi lui Ghilgameş. Dar puternicul notru erou reuşeşte să o piardă în timp ce făcea baie într-un lac. Un şarpe vine şi îi fură floarea. După ghinionul ăsta, regele din Uruk se cuminţeşte şi nu mai face nimic eroic, înafara unor convorbiri bizare cu spiritul lui Enkidu ce s-au păstrat pe a 12-a plăcuţă.
În fine, înţelegeţi voi, drama existenţială a omului ce nu se poate opune morţii şi prietenia sinceră ce transcede moartea şi setea de nemurire şi istoria oamenilor ... Cam 100 de pagini de versuri cu rimă aiurea şi o legendă la fel de simpatică precum cele din Iliada şi Odiseea. Ajungem şi la asta! Meow! 

Intre timp, să încercăm să înţelegem de ce Ghilgameş
a refuzat-o pe zeiţa Iştar.... 
    
mda...pentru prietenul bestie Enkidu sigur a meritat să o refuze...
=^o^=

O samă de cuvinte

Printre cele mai vechi texte româneşti, o cronică scurtă, dar inexactă, formată din 42 de legende, “ O samă de cuvinte” este prefaţa cunoscutei lucrări a lui Ion Neculce , “ Letopiseţul Ţării Moldovei”. Aşa-i că-l ştiţi?
Neculce a scris din auzite ( pe cale orală îi zice) şi a mai înflorit pe aici pe acolo ( adică şi-a folosit talentul de povestitor ). Cele 42 de legende sunt într-adevăr nişte mini-povestioare, de câte un paragraf fiecare, despre voievozi, boieri sau ţărani, "ce sintu audzite din om in om, de oameni vechi si batrani, si in letopisetu nu sintu scrise". Să nu mai povestesc despre limbajul hazliu care este defapt româna de la 1700.
Ce trebuie ştiut:
Letopiseţul este cronica “de la Dabija-Voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat” , “ O samă de cuvinte”  “ după domnia lui Ştefăniţă-vodă, înaintea domniii Dabijii-vodă.” Primele şi cele mai multe legende sunt despre Ştefan-vodă cel Bun, zis şi Ştefan cel Mare, Superman-ul Moldovei. Neculce povesteşte cum Ştefan a construit mânăstiri, cum s-a luptat cu turcii, cum avea o mamă foarte severă, şi în general cât de tare a fost el ca voievod. Următoarele legende îi includ pe Bogdan-vodă, Petru-vodă Rareş, Alexandru-vodă Lăpuşneanul ( care va avea un rezumat separat ;) ) Radul-vodă, Vasilie-vodă,  şi mulţi alţii, foarte tari şi legendari cu toţii, care ba s-au luptat cu turcii, ba s-au purtat frumos cu ţăranii şi boierii şi tot aşa pâna la Ştefăniţă-vodă, care se pare că a murit otrăvit, “Dar adevărul nu să ştie, că letopisăţul nu scrie nemică de acest lucru.”
Să fac rezumat nu se prea poate, ar lua mai mult decât textul în sine. Şi de ce să nu citiţi vreo 20 de pagini despre voievozii moldoveni şi felul în care îşi făceau ei treaba?
Spor ! 

A, da....şi Ştefan cel Mare   
 =^o^= meow~