duminică, 3 octombrie 2010

Epopeea lui Ghilgameş

Este cea mai veche scriere literară a umanităţii şi aparţine Mesopotamiei. Da, întregii Mesopotamii din moment ce autorul nu este cunoscut. Textul a fost păstrat parţial pe nişte tăbliţe, 12 mai exact. Poemul epic ( epopee se numeşte asta ) vorbeşte despre prietenie, moarte şi destinul tragic al omului. Destul         de inteligente temele având în vedere că a fost scris în mileniul III. Da, înainte de Hristos.
Ce trebuie ştiut:
Ghilgameş era rege în Uruk şi nu era un rege prea cumsecade, în sensul că, deşi era puternic, curajos şi semi-zeu după cum era moda la regi pe atunci, îşi asuprea poporul şi necinstea fetele. De necaz, locuitorii Urukului se roagă zeilor să trimită pe cineva să îi scape de Ghilgameş. Zeii, cumsecade, îl trimit pe Enkidu, un sălbatic ce se întelegea bine cu animalele şi nu prea ştia ce e cu el, până când Shamhat, o fată care se plimba prin pădure dă peste el şi îl învaţă să fie om. Când îl aduce în Uruk şi îi spune de Ghilgameş şi de ce făcea el, Enkidu e revoltat şi se duce să îl provoace la luptă pe puternicul rege. Când au constatat cei doi că sunt egali în forţe devin prieteni la cataramă şi ca orice duet semi-divin din acele timpuri pornesc în aventuri să devină faimoşi. Se luptă ei ce se luptă, învingând mereu, iar câmd toate mergeau strună apare zeiţa Iştar care inevitabil se îndrăgosteşte de Ghilgameş. Ghilgameş, neavând timp de dulcegării o refuză brutal. Proastă idee, mai ales că ea era zeiţă, nu orice femeie obişnuită. Ca răzbunare ea trimite o creatură ce îl ucide pe Enkidu. Din acea clipă Ghilgameş pleacă singur în lume, foarte deprimat şi suferind din cauza morţii unicului său prieten. Însă cum stătea Ghilgameş necăjit aşa, îi vine o idee : să plece în căutarea nemuririi, despre care aflase că fusese acordată de zei unui singur om, înţeleptului Uta-napiştim ( da, aşa îl cheamă), supravieţuitorul Marelui Potop, cu care divinităţile pedepsiseră omenirea.( dacă vă sună cunoscut să nu credeţi că e ciudat, de aici a pornit tot basmul cu bărcuţa lui Noe). Se duce astfel Ghilgameş în Iad, fiind că era foarte uşor pe atunci să faci asta şi mai din milă, mai din plictiseală, înţeleptul îi dă floarea nemuririi lui Ghilgameş. Dar puternicul notru erou reuşeşte să o piardă în timp ce făcea baie într-un lac. Un şarpe vine şi îi fură floarea. După ghinionul ăsta, regele din Uruk se cuminţeşte şi nu mai face nimic eroic, înafara unor convorbiri bizare cu spiritul lui Enkidu ce s-au păstrat pe a 12-a plăcuţă.
În fine, înţelegeţi voi, drama existenţială a omului ce nu se poate opune morţii şi prietenia sinceră ce transcede moartea şi setea de nemurire şi istoria oamenilor ... Cam 100 de pagini de versuri cu rimă aiurea şi o legendă la fel de simpatică precum cele din Iliada şi Odiseea. Ajungem şi la asta! Meow! 

Intre timp, să încercăm să înţelegem de ce Ghilgameş
a refuzat-o pe zeiţa Iştar.... 
    
mda...pentru prietenul bestie Enkidu sigur a meritat să o refuze...
=^o^=

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu